b(l)ack in business

Un pic pe culmi…

Simt cum trebuie să plesnesc din cauza a tot ce-mi oferă viaţa şi perspectiva morţii. Simt că mor de singurătate, de iubire, de disperare, de ură şi de tot ce lumea asta îmi poate oferi. Este ca şi cum în orice trăire m-aş umfla ca un balon mai departe decît rezistenţa lui. În cea mai groaznică intensificare se realizează o convertire înspre nimic. Te dilaţi interior, creşti pînă la nebunie, pînă unde nu mai există nici o graniţă, la margine de lumină, unde aceasta este furată de noapte, şi din acel preaplin ca într-un vîrtej bestial eşti aruncat de-a dreptul în nimic. Viaţa dezvoltă plenitudinea şi vidul, exuberanţa şi depresiunea; ce sîntem noi în faţa vîrtejului interior care ne consumă pînă la absurd? Simt cum trosneşte viaţa în mine de prea multă intensitate, dar şi cum trosneşte de prea mult dezechilibru. Este ca o explozie pe care n-o poţi stăpîni, care te poate arunca şi pe tine în aer, iremediabil. La marginile vieţii ai senzaţia că nu mai eşti stăpîn pe viaţa din tine, că subiectivitatea este o iluzie şi că în tine se agită forţe de care n-ai nici o răspundere, a căror evoluţie n-are nici o legătură cu o centrare personală, cu un ritm definit şi individualizat. La marginile vieţii ce nu este prilej de moarte? Mori din cauza a tot ce există şi a tot ce nu există. Fiecare trăire este, în acest caz, un salt în neant. Cînd tot ce ţi-a oferit viaţa ai trăit pînă la paroxism, pînă la suprema încordare, ai ajuns la acea stare în care nu mai poţi trăi nimic fiindcă nu mai ai ce. Chiar dacă n-ai străbătut în toate direcţiile aceste trăiri, este suficient să le fi dus la limită pe principalele. Şi cînd simţi că mori de singurătate, de disperare sau de iubire, celelalte împlinesc acest cortegiu infinit dureros. Sentimentul că nu mai poţi trăi după astfel de vîrtejuri rezultă şi din faptul unei consumări pe un plan pur interior. Flăcările vieţii ard într-un cuptor închis de unde căldura nu poate ieşi. Oamenii care trăiesc pe un plan exterior sînt salvaţi de la început; dar au ei ce salva, cînd nu cunosc nici o primejdie? Paroxismul interiorităţii şi al trăirii te duce în regiunea unde primejdia este absolută, deoarece existenţa care îţi actualizează în trăire rădăcinile ei cu o conştiinţă încordată nu poate decît să se nege pe ea însăţi. Viaţa este prea limitată şi prea fragmentară pentru a rezista la mari tensiuni.
N-au avut toţi misticii, după marile extaze, sentimentul că nu mai pot continua să trăiască?
Şi ce mai pot aştepta de la lumea aceasta acei care simt dincolo de normal viaţa, singurătatea, disperarea sau moartea?

un status:oamenii cu moralitate şi conştiinţă-s nashpa?

Oamenii sunt asemenea glumelor. Unele glume sunt bune, inteligente. Altele-s modeste. Iar altele-s de-a dreptul proaste. Oricum ar fi, râdem. Glumăăăăăă!

E linişte…

d’ohhhh

de vară

Primul examen din sesiunea de vară. Dor de mare, dor dureros de mare. Ploaie. Iar ploaie. Pot orice vreau. Oameni care îmi plac, oameni frumoşi, cu ochi mari şi veseli şi buze blonde. Din nou ploaie. Zile prea lungi, nopţi scurte, teribil de scurte. Exces de verde şi portocaliu, o stare de spirit verde-portocalie sau o stare de spirit verde-portocaliu?!

Mai arunc câte un ochi în trecut şi constat cu surprindere că totu-i amuzant. Aşa a fost şi atunci, numai că nu observasem.

Prezentu-i deprimant. Căldură mare, mon cher!

mi-a plăcut, e frumoasă foc

Identitate

M-am săturat de feţe şterse, cadaverice. Feţe care nu spun nimic, nu transmit nimic. M-am săturat de ten bolnav-acneic…semn al neîngrijirii şi oblomovismului; de plete nespălate şi ochi morţi; de mâini neîngrijite şi blegi; de celulita ce atârnă şi ţâţele ce cad; de vânătăi, răgete şi plânsete.

La dracu’, măcar dacă ar fi fost un coşmar sau un film de groază…

Viral să fie!