Am răsfoit puţin blogurile echipelor ce participă anul acesta la Olimpiadele Comunicării. Ideea dominanta prezentă la fiecare echipă pe blog este un stereotip, ceva de genul: pasiune pentru comunicare, condimentată cu apartenenţa la o echipă în interiorul căreia individul şi individa se simt extrem de bine. Participarea la Olimpiade e un motiv de încântare, o performanţă, un pisc atins, împlinirea unui vis din copilărie, eţetera, eţetera. Ceea ce e fantastic, zic eu, deoarece chiar aceste lucruri îi leagă pe participanţii la o competiţie de cel mai înalt nivel.
Aceleaşi bloguri abuzează de englezisme „jmechere” şi scenarii divine cu privire la constituirea echipei, a primei întâlniri după prima întâlnire unde s-a scremut o primă idee de campanie… şi multe alte lucruri. Ceea ce iarăşi e perfect, zic eu, pentru că poporul român nu şi-a pierdut înclinaţia spre mistic.
Şi eu fac parte dintr-o echipă ce participă la Olimpiadele Comunicării, pe la secţiunea de piar. Nu mi-am dorit deloc să particip în acest an la Olimpiade şi am refuzat cu înverşunare prima propunere a vecinului de cameră din cămin. Mă aflam în Petroşani, mi-aduc aminte! Am ajuns în Bucureşti şi am acceptat. De ce? Nu ştiu! O fi bine, o fi rău, dracu ştie!
Cât despre rezolvarea briefului…ce să mai vorbim! Trei eram în Alexandria iar doi în Bucureşti. Ne-am întâlnit 2 zile la Bucureşti şi am făcut 9% din campanie. Restul de 91% l-am definitivat într-o singură noapte, datorită fantasticei descoperiri divine: speaker-ul de pe telefonul mobil. Ceea ce e bine, zic eu, Dumnezeu nu ne-a uitat!
Şi tot nu mă încântă ideea de a participa la Olimpiadele Comunicării, deşi particip.
Şi ca să nu uit, mi-a părut extraordinară această idee de reclamă din Petroşani:
