confirmări

Am reîntâlnit cea mai simpatică, inteligentă şi frumoasă asistentă universitară pe care am avut-o în facultate. Nu o mai văzusem de vreun an. Am făcut cu ea Relaţii Publice. Minunată femeie, sclipitoare. Cu ochi mari, plini de viaţă, veseli. Eu ieşeam de la secretariat, ea venea spre secretariat. Întotdeauna am avut o simpatie deosebită pentru ea.

Eu: Doamna profesoară, ce mai faceţi?

Ea: Radu!!! Bine, la muncă. Tu?

Eu: Şi eu… la facultate. Nu v-am mai văzut de mult timp.

Ea: De anul trecut, din primăvară, nu? Când am discutat în curtea facultăţii.

Eu: Da, aşa e.

Ea: Ce ai mai făcut în ultimul an? Cum merg lucrurile? Povesteşte-mi. Eşti tot la noi la master, nu?

Şi timp de vreo jumate de oră i-am povestit despre toate fleacurile din viaţa mea. Nu eram multe de povestit căci nu prea am făcut multe în ultimul an. Oricum am râs teribil. Şi eu, şi profa. Nu mă aşteptam să îşi aducă aminte atât de multe lucruri despre mine. Mă avusese student acum vreo 3 ani. Şi nici nu mă asteptam la o replică gen: „erai un student deştept şi simpatic, cel puţin la seminariile mele.” M-am cam blocat şi-am zâmbit.

Pe final, la unul dintre subiectele discuţiei am încercat să-i spun că,probabil „am o doză de tâmpenie şi necumpătare egoist-masochistă.” A replicat sec: „Nu cred, te cunosc, meriţi mult mai mult de la viaţă. Hai că mai vorbim, trebuie să plec.” Şi a plecat.